Am învățat de la muzicologul Francisc László, maestrul care m-a format, că o scriere muzicologică bună oferă deopotrivă, rigoare și plăcere.
Pe vremea studenției mele, la începutul anilor 1980, accesul la resurse era mult mai limitat decât astăzi. Profesorii noștri clujeni aveau însă cărți de referință în limbile franceză, germană și engleză, pe care ni le împrumutau cu generozitate. Biblioteca dispunea de marile lexicoane muzicale, fondul fiind îmbogățind între timp cu New Grove, fără de care nu începi nicio documentare. În mod regretabil însă, ceea ce găseam pe atunci – iar situația nu s-a schimbat – despre muzica românească în sursele internaționale este prea puțin.
Tratatele marilor noștri profesori clujeni, compozitori și muzicologi, rămân valabile și astăzi. Mă refer la scrierile de stilistică muzicală de Cornel Țăranu, de forme muzicale de Vasile Herman, de analiză ale lui Dan Voiculescu. Referitor la Enescu, referința de căpătâi rămâne Pascal Bentoiu, iar la Bartók, studiile și volumele de Francisc László. Mai târziu, am descoperit și cartea mea preferată de teoria și istoria muzicii, „Atlas de muzică” de Ulrich Michels, apărută în germană și tradusă în zeci de alte limbi (nu și în română).
Revenind la muzica românească, cea mai riguroasă sursă pe care o cunosc este catalogul Repertoriul general al creației muzicale românești de Mihai Popescu, ale cărei trei volume sunt aproape necunoscute, dar fără de care nu avem o privire de ansamblu asupra domeniului. Din păcate, această sursă nu a fost continuată în anii de după Revoluție. Cunoscute și apreciate sunt volumele de Viorel Cosma, ale Lexiconului de muzicieni români, respectiv Hronicul muzicii românești de Octavian Lazăr Cosma. Fără acestea nu putem cunoaște muzica românească. În privința cărților care îmbină rigoarea și creativitatea înaripată în a prezenta muzica românească modernă, recomand cărțile Orientări, direcţii, curente ale muzicii româneşti din a doua jumatate a secolului XX de Irinel Anghel, respectiv Melopoetica de Grete Tartler.
După 1990, a venit rândul generației mele să publice. Nu voi da exemple, pentru că le consider cunoscute pe cele meritorii. Mai rămâne însă nerezolvată problema circulației acestor scrieri, care nu sunt difuzate decât prea puțin de la o universitate muzicală la alta… Documentarea online va putea rezolva și această problemă, sper, în perspectivă.
Întotdeauna este util să fim la curent cu actualitățile din viața muzicală națională europeană și mondială. Datorită mediilor online, astăzi este mai ușor ca oricând, doar că trebuie să ne formăm această deprindere care ne asigură plasarea cercetării propriiîn contextul prezentului.
Cum să citim? În ceea ce mă privește, citesc pe același subiect mai multe surse. Acest obicei are două beneficii: pe de o parte, ajută la confruntarea mai multor opinii, pe care le decelez în funcție de bagajul de cunoștințe anterior însușite; pe de altă parte, ajută la fixarea de noi conținuturi, într-o manieră lipsită de efort.
Originea latină a termenilor „lecție” și „lectură” este comună. Fie ca sensurile lor să funcționeze împreună în formarea profesională a fiecăruia dintre noi.