Voi răspunde îmbinat la cele două chestiuni, mi se pare mai eficient; voi depăna și mici amintiri legate de
cărțile respective.
Rețin mai cu seamă lecturile de la cele mai fragede vârste, a căror influență formativă mi se pare a fi cea mai mare (studiile de psihologie par a confirma așa ceva); dar desigur și altele, care mi-au prilejuit mai târziu unele „descoperiri” sau chiar „revelații”:
George Topârceanu – Rapsodii de toamnă
Am învățat să citesc la vârsta preșcolară, manifestând o mare curiozitate în acest sens. Poezia citată a lui Topârceanu, într-o cărțulie splendid ilustrată, o citeam cu glas tare în fața vizitatorilor familiei, ca o performanță culturală precoce. Mama însă susținea că de fapt știam poezia pe de rost, și întorceam paginile (ce cuprindeau câte o strofă și o ilustrație) mai degrabă după ilustrație… Dar spuneți și Dumneavoastră, cum să nu admiri versuri ca acestea:
„A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor
Și-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor…”/
Cadență perfectă, rimă mângâietoare, imagini domoale, dulci-melancolice, poetică delicată și subtilă (personificare discretă: boarea „fură” puf de păpădii (aici, sub mantia vrăjită a poeziei, trece neobservată o mică inadvertență: când vine toamna, păpădiile și-au cam pierdut puful de mult).
Sau combinația jucăuș-ironică de lexic „tradițional-bucolic” și „neologistic-urban” din strofa finală, cu ultimul vers dintr-un singur cuvânt:
„Dar când știu c-o să vă-nghețe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristețe
Iremediabilă…”
Erau destule cuvinte enigmatice pentru un țânc în poezia aceasta, dar îmi plăcea; și mult îi voi fi chinuit pe părinții mei întrebându-i ce înseamnă mlaștină, dar baștină, ce e aia țărână și cum e aia să-i cadă cuiva dinții în țărână (fiindcă așa a pățit floarea soarelui bătrână), ce sunt cucurbitaceele și cum e cu inaniția… În ciuda atâtor necunoscute – și poate chiar și din cauza lor – poezia aceasta îmi plăcea grozav, cu efectul pe care un alt poet (foarte mare și tot dintr-ai noștri) l-a prins în rime: „povești și doine, ghicitori, eresuri / ce fruntea-mi de copil o-nseninară / neînțelese, pline de-nțelesuri” (Mihai Eminescu – Trecut-au anii…)
Ion Creangă – Amintiri din copilărie
Un obicei (învechit pesemne) era de a dărui copiilor cărți, nu doar la școală, ca premii, ci în familie, cu diferite prilejuri precum ziua onomastică sau moșii hibernali, Nicolae, dar mai ales Crăciun (să nu creadă cineva că au intrat vreodată în adormire sau desuetudine acești moși și sărbătorile lor, cu toată concurența de pe atunci din partea lui Moș Gerilă, cel inventat de comuniști; nu s-a produs nici o abdicare, Crăciun a rămas la locul lui în toate familiile, iar dacă a mai apărut unul generos cu daruri la copii (venite prin filiera școlii) – cu atât mai bine! Mai mulți moși, mai multe daruri.
Cărțile cu pricina erau achiziționate de obicei din timp și rămâneau ascunse pe undeva prin casă, până la sorocul creștinesc; curiozitatea însă creștea cu fiecare zi din calendar, iar căutările cadourilor dosite sporeau cu febrilitate. Am încă în fața ochilor minții descoperirea, cu câteva zile în avans de Crăciun, între cămășuțe și maieuri, într-un raft al dulapului familial (de fapt aveam două, fix la fel), a unei cărți format mare, cu coperți galbene, cu ilustrații – și pe copertă și în interior – de Eugen Taru: Amintiri din copilărie de Ion Creangă. Deconspirarea surprizei plănuite a rămas o taină adâncă, iar entuziasmul manifestat la primirea cărții nu a lăsat cu nimic de dorit – de altfel era sincer: puteam ține cartea în mână, era a mea, o puteam citi și reciti. Am citit-o și am recitit-o, și mi-a rămas ca o scriere de căpătâi, alături de toate celelalte povestite de Creangă: Harap Alb, Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă – cu graiul acela de miere, umorul acela simplu și sănătos, universul acela privit prin ochii și înțelegerea copilului, dar cu narațiunea sfătoasă, amuzată și îngăduitoare a omului în toată firea. Eu zic că aceste lecturi sunt un balsam de suflet, de care nu ar trebui fie lipsit nici un român.
Alexandre Dumas – Cei trei mușchetari
Citită pe la nouă ani, fără autorizație, cartea aceasta fascinantă a avut o certă înrâurire asupra mea, ca și a altor prieteni cu care ne jucam „de-a mușchetarii”; pe lângă scrima și cavalcadele pline de dinamism și adrenalină, această capodoperă romantică (citită la vremea potrivită) insuflă în mod viguros și convingător valorile morale ale cavalerismului, prieteniei, abnegației, loialității: „toți pentru unul – unul pentru toți!”
Jules Verne – Căpitan la 15 ani și Insula misterioasă
Aceste cărți de aventuri, excelent scrise (la vremea aceea și excelent traduse) vor fi fiind acum cu totul desuete (oare?), însă mesajul lor despre resursele omului în a face față situațiilor ce par disperate (în ambele cărți), admirabila punere în valoare a curajului, caracterului, inventivității și capacitatea de a crea tipuri umane model – Dick Sand, Cyrus Smith și ceilalți, până la enigmaticul căpitan Nemo (actualmente mai bine cunoscut ca peștișor animat… poate chiar numai ca peștișor animat!) – este, după cum socot eu, o mare calitate a acestor cărți. „Urcăm? Nu, coborâm!” sunt neuitatele prime cuvinte din Insula misterioasă, ce creează un suspans demn de un film premiat cu Oscar: replici întretăiate între personaje îngrămădite în nacela unui balon aflat în prada unei furtuni violente, deasupra mării furioase, în plină noapte; se aruncă ultimii saci cu nisip, și totul pare pierdut… Ajuns prin miracolul sorții pe insula pustie, grupul de naufragiații își reinventează o mică civilizație, aducând fiecare o contribuție după știința și competențele proprii. „Casa de piatră”, unde și-au întocmit vatră, adăpost și cetate, a rămas pentru mine o imagine de neuitat, și până în ziua de azi am o mare prețuire pentru mai tot ce e făcut din piatră.
Mark Twain – Aventurile lui Tom Sawyer
Pandantul american al lui Nică a lui Ștefan a Petrii nu se putea să nu mă încânte; din această carte subzistă în conștiința mea o proiecție idilică a Americii, ca un tărâm cu totul real și chiar familiar, inclusiv râul uriaș. Spaima pe care o inspira Joe Indianul ștrengarului Tom și prietenului lui Huckleberry se transmitea lectorului cu fiori din cei mai autentici! (Tare mă tem ca nu cumva să cadă cartea aceasta extraordinară sub acuza de rasism…). De aici încolo, tot ce am citit de Mark Twain mi-a devenit drag și prețios.
Charles Dickens – Oliver Twist
O altă carte având ca personaj central un copil, mi-a produs o impresie puternică și durabilă, și un foarte accentuat atașament emoțional. Am desenat o grămadă de ilustrații cu personaje și situații din această melodramă de înaltă clasă, opere grafice cu care am organizat și o expoziție (vizitată în modul cel mai oficial de părinți și câțiva vecini, care au plătit și bilet).
Ion Luca Caragiale – O scrisoare pierdută, O făclie de Paște, Un pedagog de școală nouă
Nu a trebuit să citesc Scrisoarea pierdută în calitate de „lectură extrașcolară” (oare mai există treaba asta?), pentru că deja o citisem, alături cu alte destule momente și schițe ale lui Caragiale. Umorul debordant, satira cu perfectă adresă, critica prin râs nestăvilit sunt pentru spirit o hrană de cea mai înaltă calitate. Cunoscându-l pe Caragiale (în primul rând) astfel, ca as al satirei și umorului, drama moral-psihologică profundă a Făcliei de Paște surprinde intens și dă la iveală anvergura unui prozator de geniu. Iar Pedagogul de școală nouă ne arată nouă, ardelenilor, cât putem fi de haioși când suntem bine parodiați! E o lecție importantă și aici.
Acestea au fost câteva – probabil cele mai proeminente – dintre lecturile copilăriei și primei tinereți școlare, acelea ce s-au împletit în influxurile formative, alături de cele ale personajelor model din realitate – tatăl, mama, unii din profesori.
Lectura a fost dintotdeauna și a rămas una din preocupările preferate, atunci când timpul mi-a permis. Între multele cărți citite sunt unele care mi-au produs satisfacții estetice deosebite sau chiar revelații:
Mihai Eminescu – Glossa și multe alte poezii
Tudor Arghezi – Vaca și broasca și multe alte poezii
Lucian Blaga – Greierușa și multe alte poezii
Studiați la școală (și după școală) și recitiți mereu, redescoperiți cu fiecare nouă lectură, aceștia sunt poeți de anvergură universală, care te fac să simți un fel de satisfacție personală, îți pot insufla o stare de mulțumire prin simplul fapt că ești compatriot cu ei; oricum, faci parte dintr-o
cultură, dar opera acestora îți dă o idee despre cât de frumoasă este această cultură. Din producția poetică deosebit de consistentă a fiecăruia mi-au sărit în memorie titlurile amintite mai sus – (re)citiți-le și veți afla de ce.
Ilf și Petrov – Douăsprezece scaune și Vițelul de aur
O frescă pe cât de amuzantă pe atât de uimitoare a imensității spațiului rusesc proaspăt sovietizat,
cu tipuri de neuitat roind în jurul Maestrului combinațiilor Ostap Bender.
George Orwell – 1984 și Ferma animalelor
Cărți-revelație, citite pe când 1984 era undeva în viitor; despre natura umană – fără menajamente; valabile oricând.
Mihail Bulgakov – Maestrul și Margareta
Spațiul sovietic a mai putut produce și așa ceva (cenzurat, bineînțeles, pus la păstrare pentru câteva decenii, ca și alte mari cărți). Amestecul de profunzime filosofică și umor grotesc, de parodie și meditație moral-religioasă, structura formală de neînchipuită ingeniozitate au reprezentat desigur și pentru mine (ca și pentru o lume întreagă) o revelație.
Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate
O altă revelație pentru o lume întreagă (și pentru mine), această carte este o uimire și o încântare perpetuă, prin felul în care șterge linia de demarcație între realitate și imaginație, legendă, chiar superstiție – încât atunci când citești ești total absorbit în „realismul magic” – termen foarte nimerit pentru a caracteriza un asemenea univers, în care supranaturalul se integrează firesc în natural; și nu e de loc science-fiction.
Curzio Malaparte – Kaputt și La pelle (Pielea)
Cărți ieșite din experiența unui literat fin, corespondent de război în al doilea război mondial, trimis de ziarul Corriere de la Sera în perioada lui Benito Mussolini în diverse teatre de război, în teritorii aflate sub controlul puterilor Axei. Scene din Basarabia, Varșovia, Ucraina, Finlanda în Kaputt, scene din apusul sângeros al regimului lui Mussolini în Italia în La pelle. O viziune aparte, surprinsă din unghiuri cu totul inedite, o întregire inestimabilă a unei perspective faptice, morale, politice, la care ne obligă istoria nu foarte îndepărtată a Europei noastre de Est și de Vest. Față de ce știam în mod normal, o revelație.
Aceste menționări se referă la lecturi parcurse până în 1990. Asta nu înseamnă dă de atunci nu am mai citit cărți; am citit, ba chiar am avut și revelații; bunăoară cartea Die Vermessung der Welt (Măsurarea lumii) de Daniel Kehlmann, pe care abia am terminat-o, m-a captivat atât prin informație (viața și realizările a doi mari oameni de știință germani – geograful Alexander von Humboldt și matematicianul Karl Friedrich Gauss), cât mai ales prin stilul surprinzător, extrem de elegant, ironic dar afectuos cu care conturează în mod incredibil de familiar două personaje de Enciclopedie. Și vorbind despre personaje de Enciclopedie, o revelație a fost și lectura cărții lui Niccolo Machiavelli Principele, care ajustează perspectiva tradițională (pe necitite) despre autor ca atare (un machiavelic plin de machiaverlâcuri), ca și despre monstrul sângeros Cesare Borgia: este o carte ca un duș rece prin evaluările (tăioase) asupra naturii umane și (la rece) asupra societății, autorității și politicii. Este bine să citești cu ochii tăi cărțile despre care s-a vorbit mult și s-a comentat doct – așa măcar poți să-ți faci o părere; altfel ți-o fac alții.
