Despre cele două omisiuni ale lui Platon
Celebrului gânditor al Antichității grecești, adică lui Platon, la fel de celebru ca prankster, i-a scăpat, cred, abilitatea cea mai importantă a unui specimen uman așa cum o evaluăm în prezent. Adică, a unui biped fără pene, așa cum chiar el a definit ființa umană, ceva asemănător cu o găină jumulită. Este vorba despre abilitatea scrierii și a lecturii. Oricât de fatalist ar fi mitul lui Thamos, regele, și Theuth, zeul scribilor (adică, Thoth, dialogul Phaidros), o apologie pentru arta memoriei și împotriva scrierii, doar prin desenarea vorbirii am ajuns să știm în prezent, adică peste mai mult de două milenii, despre același Platon, despre tricksterul Socrate, profesorul lui, despre dragostea masculină între ei doi, despre deja celebrele dialoguri, din care nu a supraviețuit nici măcar un cât de mic fragment original. Știm despre ei din cópiile transmise din generație în generație. Chiar mai mult decât atât. Și aici în scenă intră Aristoxene, muzicologul grec, deoarece este vorba și despre desenarea și vocalizarea cântului. Așa cum îl prezintă Flora Levin în volumul său intitulat Greek Reflections on the Nature of Music. În special în capitolul al doilea – We are All Aristoxenians. Adică, despre muzică așa cum o înțelegem astăzi. Fără misticismul cosmic- numeric al lui Pitagora, dar și fără sensurile propagandistic-politice ale lui Platon.
Deși, trebuie recunoscut faptul că întreaga cultură a mitologiei – greacă, romană (emulare a celei grecești), scandinavă-germanică, slavonă, amerindiană, africană ș.a. – a fost o cultură exclusiv orală. Deoarece doar astfel putea fi formulată și transmisă. Și devine clar că mitologia nu este literatură fantastică, așa cum spre deosebire de Lévy-Strauss (Mitologice I. Crud și gătit) o considera a fi James George Frazer, cu tot cu Creanga lui de aur. Însă cât de fascinant de surprinzător a putut să fie Vasile Lovinescu, discipolul român al lui Réne Guénon, cu a lui Creangă și Creanga de aur. O revalorizare antropologică a mitologiei românești. Încape aici și M. I. Steblin-Kamenski cu Миф (în l. rusă – Mit), și Stephen Fry cu Mythos, și Joseph Campbell cu Primitive Mythology, și cu Puterea mitului, și cu Eroul cu o mie de fețe, și cu Miturile care ne învață să trăim, și Neil Gaiman cu Zeii Americani, și Edith Hamilton cu Mythology, și Caren Armstrong cu O scurtă istorie a mitului. Cel puțin, atâta cât am reușit să citesc până în prezent.
Despre Ave Guido! Andrei Cornea și înfrângerea oralității
Optând pentru cultura orală ca artă a memoriei, Platon a considerat notarea gândirii drept o impardonabilă eroare culturală. Transferul ideilor din memorie pe un papirus ar fi dus, chipurile, la dispariția culturii orale (ceea ce s-a și întâmplat), în întregime bazată pe memorare. Însă… Realitatea bibliotecii compusă din zeci mii de volume a lui Umberto Eco este întruchiparea perfectă, adică a unui viitor inacceptabil pentru Platon. Chiar mai mult. După Numele trandafirului, cu labirintica bibliotecă mănăstirească, și împreună cu Jean- Claude Carrière, filosoful italian semnează un alt volum, unul intitulat N`espérez pas vous débarasser des livres, un al doilea „piron” în celebrul mit al memoriei. Iar întregul context al coliziunii între oralitate și scriere o prezintă Andrei Cornea în foarte valorosul său text intitulat Scriere și oralitate în cultura antică. Deși, primele mele cărți mi-au fost citite și, evident, le asociez cu vocea mamei. Adică, iată, transmitere orală.
Și pe lângă toate acestea, anume scrierea – notația – acționează ca o determinantă fundamentală în apariția figurii compozitorului, care într-un mod foarte aristoxenian desenează sunete și pe o piele de vițel pune împreună – com-pune – mai multe partide vocale. De unde notația muzicală – ave Guido! – și tot astfel partitura, din care toată lumea învață și prin care interpreții performează concerte publice. Iar Theuth din mitul lui Platon a intuit foarte bine că o cultură exclusiv orală – cu un Homer depozitând în memorie mii de rânduri poetice – își limitează drastic potențialul evolutiv în comparație cu o cultură a scrierii. De câștiga opinia lui Platon, astăzi nu am fi avut nici notația muzicală, nici partitura, nici simfoniile lui Beethoven, Brahms și Mahler, nici învățământ muzical. Nu am fi știut nici de Platon. Nu am fi avut nimic. Adică, obiectul profesiei de muzician. Iar fără scriptorium-urile mănăstirești medievale nu am fi avut nici conștiința lecturii mute, și nici abilitatea solfegiului intern.
Și aici în scenă intră, la urma urmei, cultura Cărții, tradiția ebraică de transmitere a înțelepciunii prin cuvântul scris. Adică, Talmudul, Tora, Kabala, și, evident, Biblia. Păstrată cu strășnicie, și astfel supraviețuindu-le memoria și identitatea. Însă, până la urmă, există, totuși, și Povestașul lui Mario Varga Llosa, o nostalgică imersiunea într-o cultură exclusiv orală, adică una mitologică, a popoarelor amazoniene. Și, fără a le exclude, există și The Art of Memory a lui Frances A. Yates, dar și Medieval Music and the Art of Memory de Anna Maria Busse Berger.
Despre virtualitate, temperaturi de ardere, sterilitate, e-mailuri, și epurare
Însă în epoca lui Nicolas Negroponte cu a lui Being digital și a lui Jean Baudrillard cu a lui Simulacres et Simulation, lucrurile iau o turnură de-a dreptul dramatică. Scrierea de mână devine dactilografiere. Cartea de hârtie, chipurile, va dispărea, deoarece, la fel de ipotetic, este mult mai comod un Kindle, un pdf sau un fb2, și de aici, un Instagram, un Messenger și un TikTok, adică un text suspendat în infinitul steril de alb al ecranului de computer. Fără nicio lectură olfactivă. Fără nicio lectură tactilă. Fără răsfoirea paginilor, substituită printr-o plictisitoare scrolare. Fără semne de carte. Palpabile. Adică reale. Un e- mail în loc de o pagină (sau mai multe) scrisă, împăturită, și introdusă într-un plic, care după lipirea timbrului, și scrierea adresei, este dus până la cea mai apropiată cutie poștală. Și așteptarea răspunsului. Am trăit asta. Și este de neprețuit. Deoarece doar oferindu-ni-se virtualitatea, ajungem să înțelegem cu atât mai clar că lectura nu înseamnă doar urmărirea rândurilor de cuvinte și propoziții tipărite pe o foaie de hârtie. Și, într-adevăr, este și atingere, și miros, și, important, bucuria posesiunii și nostalgia după primele uimiri și fascinații trăite atunci când literele au început să se adune în cuvinte, iar cuvintele, dincolo de aspectul grafic, au început să se adune în sensuri invizibile, însă atât de reale, adică recognoscibile. Exact ca în cazul muzicii. Iar în imaginația mea, sterilitatea textului virtual se aliniază sinonimal cu distopica și ficționala scriere intitulată Fahrenheit 451 a lui Ray Brudbury, cu arderea cărților din hârtie devenite ilegale. Un roman scris sub impresia terifiantă produsă de către incendiatorii de cărți naziști. Însă în romanul lui Bradbury, care parcă vine să-l susțină, deși indirect, pe Platon, există oameni care memorează cărți, devenind cărți vii, și pe care le propagau pe cale orală. Deși, în roman oralitatea era pedepsită cu moartea.
Despre Citadela lui Saint-Exupéry și înțelepciunea Ecleziastului
În 31 iulie 1944, lângă coasta Marsiliei a fost doborât avionul P-38-Lightning pilotat de Antoine de Saint-Exupéry. Împlinise patruzeci și patru ani. În septembrie 1998, la est de insula Riou, un pescar scoate din adâncuri o brățară de pilot cu numele Saint-Exupery. Mi-a fost citit încă în copilărie Micul prinț. Și deloc surprinzător, am descoperit scrierile lui postume, unde în titluri figura cuvântul scrisoare: Lettres à une jeune fille, Lettres de jeunesse, 1923-1931, Lettres à sa mère, sau Lettres de Saint-Exupéry. De asemenea, îi parcursesem scrierile despre zbor și aviație: L`Aviateur, Vol de nuit, Pilote de guerre, și, până la urmă, Terre des hommes. Déjà avusesem experiența lecturilor din Richard Bach, pilot american și un autentic descendent al lui Johann Sebastian. Și Pescărușul Jonathan Livingston, și Iluzii: aventurile unui Mesia reticent (sau recalcitrant), și Biplanul, și Podul peste eternitate: O poveste de dragoste. Ficțiuni inițiatice, unde Micul print parcă îl întâlnea pe Jonathan Livingston. Și ideea darului care era zborul.
Însă o adevărată revelație s-a dovedit a fi Citadela, un „ecleziast” laic și o adevărată bibliotecă de înțelepciune a lui Saint-Exupéry, care îl păstrase viu până și după moartea lui în valurile Mediteranei. Însă spre deosebire de tezele fruste din Ecleziastul biblic, Citadela s-a prezentat ca un program de acțiune, ca o completare a spiritului ebraic, care îmi oferise și Cântarea cântărilor, dar și Epistola I către corinteni, capitolul treisprezece, Despre dragoste. Oricât de îndepărtate în timp și spațiu și oricare le-ar fi fost originea, firele nevăzute ale lucrurilor se legau într-o țesătură miraculoasă a imposibilului.
Despre Peter Sloterdijk, domesticire, scrisori, și puterea lecturii
Din nou de la Platon citire. Dialogul Republica: natura umană este sălbatică, iar oamenii trebuiesc domesticiți. Și de aici polis, poliție, și politețe. Dar și cetate, cetățean, adică civis (în l. latină), urmând civitas (singular) și civitates (plural), și civil, civilis. Adică, domesticire coercitivă, care presupune coexistență de grup în condiții urbane, adică intra muros (în l. latină – între ziduri). Deoarece pe toți cei situați extra muros (înafara zidurilor) grecii îi considerau a fi barbari. Și de cealaltă parte a coerciției, deloc surprinzător – o persoană care citește dintr-o carte nu poate fi periculoasă. Și iată o neașteptată funcție a lecturii – domesticirea sinonimă cu umanizarea. Deoarece și Noul Testament, adică Evangheliile, toate patru, sunt, în fapt, tot atâtea modele de domesticire a ființei umane prin Iubire. Și asta în răspăr cu domesticirea prin Frică a Vechiului Testament. Dragostea versus Pedeapsă. Două modele istorice necesare pentru a controla grădina zoologică umană. Exact așa cum își intitulează filosoful german Peter Sloterdijk una dintre scrierile sale importante – Regeln für den Menschenpark. Ein Antwortschreiben zu Heideggers Brief Über Humanismus adică Reguli pentru (zoo)parcul uman. Răspuns la scrisoarea lui Heidegger despre Umanism.
Însă tot filosoful german vorbește despre un sens atât de uman al cuvântului scrisoare:
„Cărțile, observă la un moment dat poetul Jean Paul, sunt lungi scrisori adresate prietenilor”. Nu s-ar fi putut defini mai elegant caracteristicile și funcția umanismului: el este, în chintesența sa, o telecomunicație, un fel de a-ți face prieteni la distanță prin intermediul scriiturii. Ceea ce Cicero numea humanitas este una dintre consecințele alfabetizării. De când există filozofia ca gen literar – a propos, Aurel Codoban, Filosofia ca gen literar –, ea își recrutează adepții prin scrieri contagioase despre iubire și înțelepciune. Ea nu e numai un discurs asupra iubirii de înțelepciune – ci are drept scop să provoace această iubire. Motivul pentru care filozofia a rămas exigentă la începuturile ei, de acum mai bine de 2500 de ani, este legat de capacitatea sa de a lega prietenii prin intermediul textului.
Despre André Maurois, și Harold Bloom, scrisori și ideea bibliotecii ideale
Fără a fi aprofundat biografia autorului, lecturasem cu sufletul la gură și Cei trei Dumas, unde autorul celor Trei mușchetari era al doilea, adică Dumas-tatăl, și Olimpio, sau viața lui Victor Hugo, și Prometeus, sau viața lui Balzac. O a patra – Proust: portretul unui geniu – nu am găsit-o în comerț. Autorul se numea André Maurois, și avea la activ și un titlu precum Arta de a trăi.
După lecturarea avidă din Agonie și extaz de Irving Stone – viața lui Michelangelo, într-o bună zi mama îmi pune în față cartea unui alt autor necunoscut. De această dată a fost Viața lui Van Gogh de Henri Perruchot. Mă incitase aspectul poligrafic al cărții. Care s-a dovedit la fel de captivant ca și conținutul. Evident, a urmat Viața lui Cézanne, Viața lui Gauguin, și, ca o culminație, Viața lui Renoir. Peste ani de zile, ajuns în localitatea elvețiană Martigny, am putut vizita Fundația Gianadda, unde funcționa o expoziție Renoir. Așa m-am putut convinge că textul lui Henri Perrushot nu era mai puțin valoros decât picturile lui Renoir pe care le descria într-un mod atât de savuros.
Ajunsesem într-un târziu la Canonul occidental al lui Harold Bloom. Și așa cum deja știam că Suntem cu toții aristoxenieni, filologul american a reușit să mă convingă că Shakespeare ne-a inventat pe noi toți. Știindu-mă aristoxenian, de abia în cei doi ani de Armată Sovietică am reușit să mă conving că într-adevăr am fost inventat de Shakespeare. Anume așa, într-o privațiune senzorială aproape totală, în nesfârșitele servicii de gardă, zi și noapte, vara și iarna, curățindu-mi Kalașnikovul AK-47 și alimentând cu șaizeci de cartușe cele două încărcătoare, am putut absorbi și Hamlet, și Romeo și Julieta, și Macbeth, și mai ales Furtuna, povestea vrăjitorului Prospero, a fiicei Miranda, și a servitorilor Caliban și Ariel. Pentru ca abia după mai mulți ani să găsesc filmele lui Peter Greenaway, printre care trona suveran Prospero`s Book împreună cu Pillow Book, cartea-pernă a aristocratei Sei Shonagon din îndepărtatul secol al XI-lea al Japoniei.
Nu m-a sedus canonul celor douăzeci și șase scriitori ale căror cărți erau obligatorii pentru a mă considera cu adevărat elevat. Știam povestea sumerianului Gilgamesh, Iliada și Odiseea a lui Homer le citisem mai întâi în rusă și apoi în română, Don Quixote de Cervantes nu m-a interesat, ca și Anna Karenina lui Tolstoi, deși din Dostoievski citisem aproape tot. Însă deja fusesem infectat de ideea bibliotecii sau a enciclopediei universale. Au contribuit și Umberto Eco cu biblioteca, și Ioan Petru Culianu cu enciclopedia, și Constantin Noica narând despre Mathesis universalis, și Aristotel cu Organonul.
Însă nu tomurile canonului, ci ideea scrisorii s-a dovedit a fi cea mai eficientă. Deoarece am citit și recitit Scrisoare deschisă către un tânăr despre știința de a trăi a aceluiași Maurois. Și chiar îmi transcrisesem într-un caiet recomandările de lectură sistematică, unde fiecare titlu era judicios selectat și orientat pentru a dezvolta o anumită abilitate. Și mă captivase, deoarece unde dacă nu într-o scrisoare narațiunea poate deveni caldă, intimă, sinceră și astfel neașteptat de utilă.
Astfel încât, am citit scrisorile lui Mozart, în rusă, deoarece doar în rusă exista ediția completă, aproximativ cinci sute scrisori. După care le-am achiziționat și în română, însă într- o ediție incompletă. Și ale lui Ceaikovski către iubitul său Vladimir Davîdov. Și ale lui Mahler către soția lui Alma. Rămăsese necitite cele ale lui Brahms către Clara Schumann. Și ale lui Schubert către fratele său Ferdinand. Dar mai ales ale lui Beethoven. Și scrisorile lui Bach către George Erdmann. Însă existau și „scrisori” (adică, mesaje dedicate) muzicale. Îndrăgisem și Siegfrid Idyll, dedicată de Wagner soției sale Cosima (de ziua ei de naștere), și Marea misă în do minor a lui Mozart, ca recunoștință față de Dumnezeu pentru căsătoria cu Constanze Weber, și celebrul Adagietto din Simfonia No. 5 de Mahler, ca semn de iubire pentru soția lui Alma, și Simfonia fantastică a lui Berlioz, unde chipul iubitei este cel al actriței britanice Harriet Smithson.
Despre cartea ca dar și despre darul lecturii
Acest ultim intertitlu mi-a amintit de Apologia pianului (citit inițial în l. rusă, însă în l. engleză: The Religion of the Pianoforte), un text de George Bernard Shaw, în care celebrul dramaturg face o comparație între neajunsurile culturii dobândite prin cântatul la pian și cultura dobândită prin citirea de cărți. O alăturare obsedantă pentru mine. Încă de mic copil. Răspunsul este unul dezarmant și exact în spiritul marelui GBS: cărțile sunt citite în liniște (adică, în stil mănăstiresc medieval), pe când o partitură citită la pian este un blestem pentru toți vecinii.
Însă dincolo de glumă, ambele sunt daruri – lectura cărții și lectura partiturii. Și chiar mai mult decât atât. Cărțile importante le-am primit ca dar de la oameni. Toate cărțile copilăriei și ale adolescenței mi-au venit de la părinți. Și Enciclopedia pentru copii de la tata, și partiturile de la mama. Iar Jocul cu mărgelele de sticlă de Hermann Hesse am primit-o de la o prietenă pe nume Alexandra. Lupul de stepă și Ultima vară a lui Klingsor le descoperisem ulterior. Pianul l-am învățat de la pianista Raisa Șatan, care își făcuse studiile la Conservatorul din Praga în perioada interbelică. Știința armoniei mi-a dăruit-o Loghin Țurcanu, profesorul-diriginte de la Liceul de Muzică „Ștefan Neaga” de la Chișinău. Fascinația istoriei (analitice a) muzicii – de la Vladimir Axionov, deja la Conservatorul „Gavriil Musicescu”, tot la Chișinău. Aventura formelor muzicale am trăit-o cu profesorul Vasile Herman, la Conservatorul „Gheorghe Dima” în România, la Cluj. Toate sonatele lui Beethoven și ambele volume ale Clavecinului bine temperat de J. S. Bach. În doar două semestre.
Toate acestea mi-au fost dăruite și primite cu recunoștință. Deoarece primite de la oameni, aceste daruri erau vii. Rămânând ca simboluri ale acelor persoane. Semnele, și cuvintele, și notele. Și cărțile. Și partiturile. Devenisem purtător al ambelor. Oricând gata să le transmit mai departe. La fel ca și în romanul lui Ray Bradbury.